Despre Negreşti

Negreştii Vasluiului îşi au denumirea de la vornicul Negrea, unul dintre cei mai puternici feudali ai timpului său, prezent în Sfatul domnesc al lui Alexandru cel Bun, între anii 1401-1429. Aşezarea există cu siguranţă din vremuri imemoriale, dovadă fiind numeroasele vestigii reprezentative pentru diverse culturi arheologice şi epoci istorice. 

Cercetarea curgerii proprietăţii reconstituie, până în momentul primei atestări documentare a satului (1590-1591) şi după aceasta, o transmitere genealogică a stăpânirii boiereşti, întreruptă uneori de vânzări între rude apropiate, timp de aproape cinci secole (XV-XIX), mai întâi pe întreaga moşie, apoi numai pe partea de sus (care a înglobat după 1600 moşia Lineşti şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea o parte din Lurceşti), în timp ce pe partea de jos (unde va apărea în jurul anului 1800 cătunul Rediul Mogâldeştilor, apoi numit Poiana) se va forma după 1600 proprietatea răzăşească a unor descendenţi tot din boierii veacului al XVI-lea. 

Au stăpânit, aşadar, Negreştii boieri însemnaţi, din neamuri de vază ale Moldovei, descendenţi ai lui Negrea pe linie bărbătească şi prin femei. Dintre aceştia se disting Toader, pisarul lui Ştefan cel Mare, apoi Huhuleşti, Sturzeşti, câţiva Hrisoverghi, Rosetteşti, un Mavrocordat şi un Suţu. O scurtă perioadă moşia va fi înstrăinată prin vânzare către marele sulger Ion Paladi, care va fi ridicat curţi între 1687 şi 1699, reparate apoi de fiul acestuia, Constantin Palade, proprietar al Negreştilor între 1742 şi 1752. 

În evoluţia localităţii, o etapă distinctă se delimitează odată cu înfiinţarea legală a târguşorului Negreşti, în anul 1845. De multă vreme, aici se închegase un iarmaroc folosit de satele din jur, astfel încât în 1823 existau în satul Negreşti un ratoş (han) de piatră, două dugheni de băcălie şi alte 24 dugheni de lemn, cu mărfuri aduse de la Braşov, şi se ţineau nu mai puţin de 26 de zile de iarmaroc pe an. Târguşorul creşte mereu, încât în 1845, când aici se înregistrau 72 de negustori, dintre care doar 11 erau români, ceilalţi fiind evrei, proprietara moşiei, Efrosina Roset, obţine cu uşurinţă hrisovul domnesc (24 noiembrie 1845) de recunoaştere oficială a statutului de târg al aşezării, act ce reglementa drepturile şi obligaţiile proprietarei şi besmenarilor (chiriaşii locului de dugheni). Acesta este târguşorul pe care îl cunoştea peste patru decenii N. Iorga, după ce proprietatea trecuse la fiica celei de mai sus, Didiţa (Smărăndiţa) Mavrocordat, figură ilustră a Iaşilor de pe la 1860, mare amfitrioană de petreceri simandicoase, dar şi promotoare a muzicii şi teatrului (juca roluri în piesele lui Alecsandri, alături de acesta, de Matei Millo, C. Negruzzi şi alţii). 

În 1868, moşia Negreşti, cu satul şi târgul, sunt date ca zestre fiicei Didiţei, Natalia, căsătorită cu Nicolae Şuţu. Din păcate, ultimii trei mari proprietari ai Negreştilor nu au locuit la curtea boierească, moşia fiind mereu arendată, cu efectele cunoscute ale acestui fenomen social şi economic. Fiind părăsită, curtea s-a părăginit, iar Petru Stoicescu, cumpărător al moşiei pe la 1890, a trebuit să facă o altă "curte", aceea de la intrarea în Negreşti, vis-a-vis de judecătoria de ocol şi de spital. 

La 10 aprilie 1894, târgul a ars aproape în întregime: 143 de case, scăpând de pojar doar câteva, între care subprefectura, cazarma, spitalul şi şcoala de băieţi. După dezastru, târgul a fost refăcut pe o reţea stradală geometrică, păstrată fără nici o modificare până astăzi. Casele de lemn de odinioară au fost înlocuite, pe străzile Unirii şi Ion Brătianu (în 1912), în prezent N. Bălcescu, de dughenile, prăvăliile şi locuinţele de tip galiţian ale evreilor, acelea care, în 1905, lui N. Iorga i se înfăţişau ca urâte şi străine. Devastările acestora din martie 1907 nu au fost un moment de bun augur pentru evoluţia târgului care, din 1864 şi până în 1950, ca reşedinţă de plasă, a avut totuşi şansele dezvoltării ca un centru administrativ, cu poştă, spital, judecătorie, mai multe şcoli şi altele. 

Începând din anul 1948, Negreştii intră în cursul istoric impus de schimbarea radicală a regimului politic. La 6 septembrie 1950, Marea Adunare Naţională votează legea pentru noua împărţire teritorial-administrativă a ţării în regiuni şi raioane. Ca urmare, târgul Negreşti, fostă reşedinţă de plasă, rămâne reşedinţă de raion şi în acelaşi timp centrul comunei Negreşti, cu satele Valea Mare, Poiana, Cioatele, Căzăneşti, Parpaniţa şi Glodeni în componenţă. 

Până în 1968, târgul Negreşti nu se remarcă printre atâtea alte centre raionale din cadrul regiunii Iaşi, dar în retrospectiva timpului se constată o oarecare schimbare a structurii sociale, prin apariţia unui număr mare de lucrători în sectorul servicii şi o creştere a activităţii atelierelor meşteşugăreşti şi a comerţului. Populaţia nu se mai ocupă exclusiv cu agricultura şi comerţul ci îşi diversifică ocupaţiile şi preocupările. Se construieşte o policlinică pentru întreaga zonă din jurul localităţii, o Staţiune de Maşini Agricole şi alte mici obiective economice, precum un Centru de vinificaţie (1952-1953), Cooperativa Meşteşugărească şi Şantierul de construcţii (1958), care au recrutat forţa de muncă din Negreşti şi din satele apropiate, astfel încât până în 1960 procentul populaţiei ocupate în agricultură scade de la 90% la aproximativ 70%, restul fiind ocupată în noile sectoare de activitate. Un moment important în viaţa târgului Negreşti l-a constituit înfiinţarea în 1958 a primei clase (a VIII-a) de liceu, instituţie care va marca decisiv atât viaţa socială, cât şi cea culturală a localităţii. În anii următori, apar cadrele superior calificate ale şcolii, profesorii pentru toate disciplinele de învăţământ, fără mari fluctuaţii de încadrare şi fără vacantări semnificative. Doar navetismul unor profesori ieşeni a creat, ca pretutindeni de altfel, anumite dificultăţi în valorificarea deplină a resurselor pregătirii lor. 

La 31 mai 1968, în urma noii împărţiri teritorial-administrative a ţării, localitatea este declarată oraş, al patrulea din judeţul Vaslui, iar satele fostei comune Negreşti intră în componenţa oraşului. Noul statut urban a impus includerea Negreştilor în planurile centralizate de dezvoltare a judeţului Vaslui. În anii următori, s-au construit Filatura de bumbac (cu un număr de 580 angajaţi în 1980), Fabrica de Utilaje pentru Construcţii (F.U.C.), cu producţie cerută şi la export, Fabrica de mobilă, ca anexă a I.P.L Vaslui, ce producea mobilă de calitate pentru export. Toate aceste transformări pe plan economic şi administrativ au avut urmări şi asupra structurii sociale a populaţiei, care a accentuat şi mai mult fenomenul urbanizării, astfel încât populaţia ocupată direct în agricultură a scăzut la aproximativ 55% din total. După 1990, unităţile economice principale au fost privatizate parţial sau au fost dezafectate, în tendinţa generală de dezindustrializare, fapt ce a generat o sărăcire rapidă şi accentuată a populaţiei şi exodul în străinătate (îndeosebi în Spania şi Italia) a celor rămaşi fără locuri de muncă. 

Astăzi populaţia oraşului Negreşti este de aproximativ 10.000 de locuitori, grupând în jurul său 6 sate aparţinătoare: Parpaniţa, Căzăneşti, Glodeni, Valea Mare, Cioatele şi Poiana. Populaţia oraşului Negreşti este de religie ortodoxă - 98 % iar 2 % alte confesiuni (penticostali, adventişti, de ziua a şaptea, baptişti). 

Mircea Ciubotaru, Negreştii - “ recuperăƒri ale memoriei istorice. Perspectivムgeneralăƒ
în Grupul Şcolar Industrial "Nicolae Iorga" Negreşti-Vaslui. 
Semicentenar 1958-2008 
(coordonator prof. univ. Mircea Ciubotaru), Editura Kolos, Iaşi, 2008. 

Elena Roman, De la târg la oraş. Un reper: Liceul (1958)
În Grupul Şcolar Industrial "Nicolae Iorga" Negreşti-Vaslui. Semicentenar 1958-2008
 
(coordonator prof. univ. Mircea Ciubotaru), Editura Kolos, Iaşi, 2008.